Un tramvai numit Popescu – spectacol TNRS
Iubesc teatrul și ador să fiu spectator în fața unei scene bătătorită de picioarele unor artiști! Noi toți suntem actori în viața de zi cu zi, purtând măști diferite și rostind replici învățate pe de rost, însă în teatru povestea se descrie mereu la fel și totuși e capabilă să creeze stări care nu se regăsesc într-o paletă clasică.
Am trecut de nenumărate ori pe lângă acel tramvai neobișnuit, vopsit în alb și decorat cu rochii de mireasă, parcat în stația de lângă pădurea Dumbrava, ba chiar l-am și văzut în mișcare și am întrezărit actorii jucând în acel spațiu neconvențional. Mi-am dorit de mulți ani să vizionez această piesă de teatru inedită însă nu știu din ce motive nu am reușit până acum să-mi cumpăr bilete la proiectul ce se joacă departe de aglomerația urbană, în tramvaiul introdus în trafic pe traseul Sibiu-Rășinari și retur. Acum știu. Am așteptat această zi minunată, plină de peripeții și zâmbete.
„Un tramvai numit Popescu”, în scenariul lui Gavriil Pinte, dramatizează viața și textele semnate de poetul Cristian Popescu. Printre scriitorii marcanți ai generației ’90 se regăsește și neînțelesul, schizofrenicul și macabrul Cristian Popescu. Cel care șoptea noaptea pe bulevardele capitalei titlul primului meu roman, tânărul care s-a lăsat supus șocurilor electrice convins fiind că astfel va scăpa de imaginile apocaliptice care-l bântuiau și care, după ce a scris despre propria-i moarte, s-a stins la doar 36 de ani curmând o viață trăită în sărăcie.
Am așteptat cuminți, alături de ceilalți 28 de călători, ca tramvaiul 26 să ajungă în stație. De îndată ce ușile s-au deschis, pe ritmuri de vioară cântate de Vlad Robaș, actorii, îmbrăcați în veșminte de nuntă, s-au plimbat printre noi și ne-au invitat să ne îmbarcăm. Florin Coșuleț, actorul care l-a interpretat pe Cristian Popescu, ne-a întins mâna și privindu-ne în ochi ne-a poftit în tramvai. Pe culoarul dintre scaune actorii au început să se plimbe și să danseze. Am pornit într-o „călătorie de nuntă”. Sau a fost despre moarte?
„Poetul: Mi-am dorit întotdeauna să-mi cumpăr ultimul tip de tramvai douășase ca să-mi plimb duminica familia Popescu cu el și să ne vadă toți vecinii când vom trece prin cartier.
Fam. Popescu: Da, da … toți vecinii.
Poetul: Tramvaiul trecând înșiră prin oraș o vitrină.
Mama: Vitrina noastră se învârte acum pe străzi.
Tatăl: Cu manechinele noastre cu tot.
Bunica: Și noi trebuie să facem cu schimbul în vitrine.
Poetul: Fiecare familie câte o zi pe an.
Familia: Da …
Poetul: Ca să se mai odihnească și bietele manechine.
Sora: Astăzi e ziua familiei Popescu. E o idilă.
Poetul: Idilizez Edenul din vitrine”.
„Un tramvai numit Popescu”
Pe rând au fost aduse în scenă personajele familiei Popescu, împreună cu marionetele care-i înfățișau, iar mai târziu ne-a fost prezentată Arta, iubita și muza poetului. Din monologurile și dialogurile personajelor am dedus că moartea a fost luată peste picior de toți membrii familiei, însă în ciuda temei sumbre am apreciat spectacolul ce a prins viață la mică distanță față de mine. M-am lăsat îmbrățișată de bucuria care s-a născut în jurul meu și am râs cu lacrimi, pentru ca mai târziu, ascultând monologul protagonistului din partea a doua a spectacolului, să simt tristețea pe care în mod voit a lăsat-o moștenire autorul. Până și zâmbetul molipsitor al actriței Gabriela Pîrlițeanu a dispărut.
În drum spre Rășinari cerul s-a descărcat, îngerii au plâns și Apocalipsa lui Cristian Popescu s-a abătut asupra noastră dând peste cap jocul actoricesc, spre deliciul nostru, al spectatorilor-călători invitați la nuntă. A plouat înăuntru prin geamurile deschise care s-au lăsat cu greu rabatate în sus, s-a prelins apă pe lângă becurile incandescente și pe barele metalice nichelate. Unii dintre pasageri s-au udat de-a binelea, alții mai norocoși au privit doar cum liniile de tramvai dispăreau sub apa volburoasă.
Jos pălăria actorilor care au improvizat cum nu se putea mai bine și au integrat ploaia în scenetă. Ne-am acoperit de confeti și ne-am lăsat stropiți cu apă de protagonistul piesei de teatru care părea că a înțeles că lucrurile cu adevărat spectaculoase nu se pun la cale ci se întâmplă. Ador teatrul interactiv. Soțul meu s-a ferit de el dar la final a ajuns să nu-și mai dorească să se termine. Florin Coșuleț a scris pe geam, cu majuscule, numele „POPESCU” în timp ce eu desenam pe geamul aburind o inimioară. Așa ceva nu s-ar fi putut întâmpla în sala Teatrului Național Radu Stanca Sibiu.
Ne-am oprit în stația din Rășinari însă pentru că ploua torențial nu ne-am dat jos din tramvai, așa cum am bănuit că trebuia să se întâmple și actorii au fost nevoiți să improvizeze din nou. Mai târziu, când am avut ocazia, am întrebat actorii dacă în stația Rășinari ar fi trebuit să vedem o reprezentație stradală și mi-au confirmat bănuiala. Pe site-ul TNRS am citit că „în stația terminus, la Rășinari, se derulează o secvență de teatru de animație, o parodie în versuri după Conu Leonida e I. L. Caragiale. Păpușile-instalații, Leonida și Efimița, construite după principiul bunraku, sunt animate practic de întreaga trupă de actori”. N-am asistat la această punere în scenă, motiv întemeiat pentru a revedea piesa de teatru „Un tramvai numit Popescu”.
La întoarcere s-au derulat Artele lui Popescu: teatrul, circul, muzica, dansul, pictura și filmul. În locul veseliei, dansului și muzicii și-au făcut loc monologurile languroase și intimele gânduri. Și când cu toții credeam că nimic nu mai poate detrona momentul în care tramvaiul s-a transformat în vas am naufragiat. Tramvaiul s-a oprit și a refuzat să mai înainteze. Actorii au fost puși din nou în fața unei provocări. S-au descurcat remarcabil. Au rostit replicile cu subînțeles și la final și-au primit puțin derutați aplauzele.
Cu toate că biletul cumpărat promitea tur-retur majoritatea pasagerilor au fost evacuați și conduși spre stația de unde ne-am îmbarcat cu un autobuz. Eu și soțul meu am rămas cu distribuția. Am urcat primii în tramvai, invitați fiind de sora poetului și ne-am dorit să coborâm ultimii. Și așa s-a și întâmplat. În timp ce soțul meu a coborât și i-a ajutat pe cei mai vrednici să împingă tramvaiul și să curețe liniile, eu am profitat de ocazie și am observat cum se transformă actorii după ce și-au jucat rolul. În locul zâmbetelor care ne-au purtat pe alte meleaguri au apărut fețe triste și lacrimile actriței Diana Văcaru-Lazăr îmi păreau acum adevărate. Personajele au dispărut, actorii și-au încetat jocul și singurii rămași au fost oamenii din spatele fețelor pictate cu vopsea albă.
I-am surprins pe unii dintre ei revizuind scenariul și replicile care le aparțin, i-am urmărit cum din lumea teatrului intră în cea a tehnologiei captivante și am discutat cu Dana Taloș, actrița care i-a dat viață, dacă pot spune așa, bunicii poetului. Mi-am satisfăcut unele curiozități legate de ce se întâmplă după cortină, am ascultat povești legate de peripețiile din tramvai și am aflat că jucând „Un tramvai numit Popescu” s-a mai întâmplat ca scena mobilă fie să deraieze, fie să lovească o mașină care n-a dat prioritate artei.
Actorii au coborât și ne-am luat la revedere de la ei, noi însă am fost duși până în stația unde ni s-a promis debarcarea. Am profitat de ocazie și ne-am făcut câteva fotografii în tramvaiul 26 și ne-am amuzat realizând că ce a însemnat pentru unii un eșec pentru noi a fost cea mai interesantă experiență trăită la teatru. Totul depinde de perspectiva din care se privesc lucrurile. Când am coborât din tramvai nu mai ploua. Așa a fost să fie. Ne-am îndepărtat fericiți, purtând zâmbete care nu-și mai doreau să se șteargă de pe fețele noastre.
Prețul biletului a fost de 50 lei însă în mod cert îmi doresc să mai revăd spectacolul, deși sunt sigură că nu va fi mai memorabil decât această reprezentație. Piesa merită văzută. Te bine-dispune, te conduce până în adâncul minții și te face să te îndrăgostești de personajele pe care nu poți să le îmbrățișezi. Dacă ai face-o ai îmbrățișa o marionetă.
Dependența de teatru nu dăunează sănătății, căci viața fără artă nu există.
Imaginea de referință este preluată de pe site-ul www.pixabay.com, două dintre pozele din colaj aparțin site-ului http://www.tnrs.ro/, iar celelalte două fotografii fac parte din colecția mea.