Intime Gânduri

În urmă cu un deceniu purtam un zâmbet naiv pe față și o bucurie aparte în suflet. În timp ce studenția se termina viața își deschidea brațele să mă îmbrățișeze. Știam că nimic nu va mai fi la fel. Dar într-un fel a fost mai bine.

Mi-am dorit să-mi demonstrez că pot face orice îmi propun și în același timp am vrut ca părinții mei să fie mândri de mine. Poate acesta a fost motivul pentru care am învățat mai mult și am trăit mai puțin. Dar nu regret nimic.

Nu regret viața din cămin pe care n-am trăit-o, nu regret petrecerile la care n-am participat și nu regret că n-am apucat să-mi cunosc mai bine colegii. Locul meu a fost acolo unde a trebuit, experiențele pe care le-am trăit au fost cele care m-au format și persoana pe care a fost impetuos necesar să o cunosc am fost eu.  

Mi-au rămas întipărite în minte imagini din cărțile lecturate de prea multe ori și subliniate cu markere de culori diferite, chipuri prietenoase și momente speciale. În suflet păstrez amintiri frumoase.

După un deceniu de la absolvirea facultății de drept s-a impus o revedere. Colegii și profesorii care au răspuns afirmativ invitației organizatorilor s-au prezentat cu multe emoții la întâlnire, aranjați din cap până în picioare.

Însoțită de câteva prietene – colege am pășit entuziasmată pe drumul spre aula facultății noastre dragi. Nu mi s-a părut ciudat să mă plimb din nou pe holurile acelei clădiri căci tot în acea sală spațioasă are loc și adunarea generală anuală a Baroului Sibiu și în același loc se desfășoară și conferințele la care particip. Dar cred că pentru majoritatea colegilor mei au chiar trecut zece ani de când nu au mai revenit în incinta Facultății de Drept „Simion Bărnuțiu”.

M-am întâlnit cu cei lângă care am trăit experiența studenției, am revăzut colegi ai căror nume se pare că le-am uitat (cred că aveam nevoie de etichete cu numele noastre pe care să le lipim de haine), am privit fețe pe care nu le-am recunoscut (deși înainte de întâlnire m-am documentat uitându-mă la poze vechi) și totodată am simțit cum prezența tuturor mă transpune înapoi în timp.

Parcă eram din nou o tânără studentă ambițioasă și determinată să-și mențină locul la fără taxă și bursa. M-am așezat în același loc unde obișnuiam să stau la cursuri și privindu-i pe cei din jurul meu m-am bucurat că pentru cel puțin o secundă am reușit să dau timpul înapoi.

Desigur, cu toții ne-am schimbat și ne-am maturizat. Unii în bine, alții nu. Dar per total am privit un grup de oameni pozitivi și împliniți. Nu le-am înțeles emoțiile înainte de a lua cuvântul căci nu ne aflam în fața unui profesor dur la cel mai greu examen dintre cele importante ci la o întâlnire de și pentru suflet. Dar asta poate pentru că emoția mea era legată de teama să nu mă răcesc. În aulă a fost foarte frig iar eu, friguroasă din cale afară, nu m-am îmbrăcat adecvat. Și da, evident m-am răcit.

Au vorbit șefa de promoție, decanii, profesorul nostru de suflet și îndrumătoarea de an care a citit catalogul. Aș fi vrut ca cineva să înregistreze cuvintele de laudă pe care toți le-au adus la adresa promoției noastre și îmi pare rău că n-am apucat să notez câteva idei din discursurile lor. Recunosc, mintea mea s-a lăsat purtată pe tărâmul nostalgiei și n-am fost atentă la toate cele ce s-au spus.

Abia când profesorul de suflet a făcut câteva glume m-a readus la realitate. Bântuit de problema orgoliului juridic, ne-a povestit că își amintește că la ceremonia de absolvire nu și-a finalizat discursul pregătit pe tema lui preferată, fiind întrerupt de aplauzele publicului și consideră că este oportun, după zece ani, să-l termine. Sunt sigură că mulți dintre colegi ar fi vrut să-l aplaude doar ca să nu plictisească iar audiența dar cred că au realizat că orice ar spune e valoros, având în vedere faptul că abia peste încă un deceniu ne vom mai revedea.

Absolvenții prezenți au spus fiecare câteva ceva despre ei atunci când le-a fost strigat numele. Majoritatea s-au lăudat cu funcții importante, căsnicii bune și copii, făcându-i pe cei „nerealizați pe plan personal” să se desconsidere. Însă fericirea nu se încadrează în tipare și nu urmează un parcurs predefinit. Împlinirea sufletească nu este condiționată de anumite lucruri sau evenimente și nu ar trebui să fie încătușată de o mentalitate nesănătoasă.

Deci faptul că unii dintre colegi nu au urmat o carieră juridică, nu s-au căsătorit încă, au divorțat între timp sau nu au copii nu înseamnă că nu sunt pe deplin realizați sau nu sunt fericiți. Cu toate acestea privirea lor din timpul discursurilor m-a întristat. Mi-am schimbat starea abia când am ieșit din încăperea friguroasă, am servit un pahar cu șampanie și am făcut poze de grup.

La restaurantul unde s-a ținut petrecerea poveștile s-au ținut în aceleași grupulețe, singurele momente când ne-am apropiat au fost când ne-am strâns pe ringul de dans și am încercat să le facem față talentaților dansatori.

N-am mai povestit cu toți cei prezenți și n-am mai făcut poze cu toți colegii, așa cum am procedat în urmă cu zece ani și am concluzionat că am un comportament antisocial. Dar n-am fost singura, prietena mea mi-a ținut companie. Am privit figurile celor care nu-și găseau locul, trupurile schimbate ale celor peste care timpul și-a pus amprenta într-un mod deosebit, am simțit suferința celor care nu și-au putut-o ascunde și i-am invidiat pe cei care în mod evident arătau mai bine decât în urmă cu un deceniu.

Per total întâlnirea de zece ani a fost una reușită. S-au creat noi prietenii, au rămas amintiri plăcute și dovadă stau sutele de fotografii care au surprins evenimentul. Aștept revederea ce va avea loc peste un deceniu cu același entuziasm.

Închei adresând mulțumiri profesorilor care m-au ghidat și colegilor alături de care mi-am petrecut cei patru ani și felicitări ULBS pentru aniversarea de jumătate de secol.

Imaginea de referință este preluată de pe site-ul www.pixabay.com iar cea din articol îmi aparține.