Intime Gânduri

Nu ştiu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la (spun şi eu cum a scris Creangă) o zi de shopping nu-mi saltă deloc inima de bucurie.

Nu pentru că nu-mi face plăcere să ridic economia țării cheltuindu-mi banii pe haine ci pentru că niciodată, atunci când caut ceva anume, nu găsesc haina care să mă strige pe nume. Însă atunci când nu intenționez să cumpăr nimic, când mă plimb fără sens printre rafturi, visând la cu totul şi cu totul altceva, dar mai ales atunci când nu am bani pentru shooping se întâmplă mai mereu să-mi găsesc ceva pe plac. Şi sunt sigură că asta nu mi se întâmplă doar mie.

Îmi cumpăr rar haine. Dar pentru că le ador pe cele pe care le am în dressing nu mă deranjează. Se pare că sunt un cumpărător mofturos. O altă teorie e aceea că moda nu mai e ce a fost. Hainele de pe umeraşe nu sunt pentru mine. Sunt făcute să acopere trupurile celor care trăiesc pentru trenduri, adoră brandurile şi vânează reduceri.

Când m-am născut tata, care îşi dorea un băiat, a întrebat-o pe bunica mea, după ce a realizat că dorința nu i-a fost îndeplinită, dacă mă vor îmbrăca şi în pantaloni. Ei bine cam aşa a fost în 99% din ocazii. Îmi plac rochiile însă nu mă simt foarte confortabil îmbrăcată în ele. Deci nu-mi rămâne altceva de făcut decât să le mulțumesc femeilor care au luptat pentru dreptul de a purta pantalonii.

Totuşi la unele evenimente dress code-ul impune purtarea rochiilor. Şi mă conformez. Aşa se face că am ajuns să vizitez toate magazinele Mall-ului şi cele răsfirate prin zona centrală în căutarea rochiei perfecte. De două ori.

Prima încercare s-a finalizat cu un scor de 22 de rochii probate şi 0 cumpărate. La cununia civilă a prietenei mele am apelat în final la o rochie din propria garderobă. A doua încercare de shopping s-a derulat cam la fel. Am făcut cam 6000 de paşi şi am probat în jur de 20 de rochii, spre amuzamentul sau disperarea prietenei care m-a însoțit şi nu am plecat acasă cu niciuna.

Ba aveau un model care nu mă avantaja, ba erau prea lungi sau prea scurte, ba erau decorate cu prea mult sclipici şi cum niciuna dintre ele nu mi-a venit precum un al doilea strat de piele am capitulat. După o zi lungă şi epuizantă am ajuns iar la concluzia că numai ceva din dressingul meu mă poate scoate din încurcătură.

M-aş îmbrăca în pantaloni la evenimentul la care o să particip peste câteva săptămâni dacă prietena mea nu m-ar certa. Însă ştiu că o va face.

Dacă asupra persoanelor dependente de shopping se pune eticheta „shopaholic”, mie cum mi s-ar zice? Cunosc persoane care cumpără mai mult decât au nevoie. Care se întorc acasă cu plase arhipline şi deseori păstrează ani întregi etichetele pe haine. Dar nu judec pe nimeni şi sper ca nici eu să nu fiu judecată pentru pretențiile pe care le ridic.

Zâmbesc pentru că nu am ce face. Mă amuz pentru că ambele experiențe pe care le-am redat mai sus sunt de natură să provoace fie o criză de râs fie un val de critici. Dar e ok. Am aşteptări mari şi nu accept să fac compromisuri. În plus găsesc alte lucruri mai importante în viață decât afişarea în public îmbrăcată în hainele potrivite.

Imaginea de referință este preluată de pe site-ul www.pixabay.com