Povestea unei coperte de revistă
Povestea unei coperte de revistă începe cu o baroneasă care adora să citească. Mi-o imaginez îmbrăcată într-o rochie neagră, cu dantelă, șezând pe un jilț capitonat cu catifea verde-smarald și citind romane în limba germană. Baroneasa o plăcea pe bunica mea paternă, o săsoaică hotărâtă care purta mereu perle și ruj roșu și căreia îi plăcea să se cufunde deseori în lectură, motiv pentru care i-a dăruit câteva dintre cărțile și revistele pe care le-a îndrăgit.
Așa a ajuns numărul 23 din colecția „Die schwarzen Perlen. Roman um das Schicksal einer Frau” în cochetul apartament din capitală, iar „Panja, das Hirtenmädchen. Roman um Liebe und Geheimnis”, de Anne Hatfield, cea mai prezentă poveste în viețile noastre.
Inspirat atât de opere celebre, cât și de lucrurile din jurul lui, un tânăr artist a pus stăpânire pe dormitorul părinților lui și, mânuind pensulele cu dibăcie și entuziasm, a transformat banalii pereți într-un adevărat muzeu. Pe latura stângă a patului Ingres și deasupra capului Panja.
Dacă despre „Marea Odaliscă” știam că este o reproducere a unei picturi celebre, despre blondina păstoriță urma să aflu mult mai târziu că este un personaj cu o poveste fascinantă. Revista nr. 23 a călătorit sute de kilometri, a fost analizată și admirată și într-un final, citită de soțul meu care mi-a relatat totul despre Panja.
Așa am aflat că, la vârsta de trei ani, Peggy a fost răpită de un bărbat și transportată în Grecia, pentru a deveni Stella, o fetiță pierdută. Însă când mama Stellei a refuzat să-și înlocuiască copilul pe care îl jelea, fugind totodată de bărbatul ei, fetița a fost abandonată în munți și găsită de un păstor care a botezat-o Panja. Când tânăra protagonistă a rămas din nou singură, soarta a ghidat-o spre locuri și oameni noi, găsindu-și alinare chiar în brațele fiului răpitorului ei, cu care pleacă în Atena la studii, nu înainte însă de a se întâlni cu adevărata Stella care, în căutarea mamei ei a colecționat perle negre de la cei ce au ajutat-o pe parcursul anilor și care îi oferă Panjei una dintre ele.
Am admirat „La Grande Odalisque” a lui Jean-Auguste-Dominique Ingres, în muzeul Luvru din Paris, in anul 2019, așa cum admir acum, patru ani mai târziu, coperta revistei nr. 23. Ambele opere l-au inspirat pe tata să creeze, așa cum toate picturile m-au făcut să visez și m-au determinat să scriu.
Păstrez doar un regret în suflet. Esența acelui tânăr artist pe care îl admir este păstrată într-un trup de adult pe care îl implor în mod constant să se întoarcă la artă. Cum el se face că nu mă aude, mai încerc o dată. O citez pe mătușa și spun: „Mari, tu să nu spui nu când eu zic da!” și să-mi pictezi ceva pe pânza care stă goală și tristă în dormitorul meu. Pictează orice, pentru că acel orice va fi parte din tine, va deveni una dintre comorile pe care le voi prețui cel mai mult și cel mai probabil, cândva, se va transforma și în subiect de articol.
Trăim cu și pentru artă! Și pentru că mă simt inspirată, aleg să înrămez revista nr. 23 și să o adaug la galerie, pentru că povestea unei coperte de revistă face parte din povestea mea, iar peretele meu colorat mă descrie cel mai bine.
Imaginea de referință și fotografiile din articol îmi aparțin.