Intime Gânduri

Corina Marinescu
Inima îmi bate pe note muzicale

Inima îmi bate pe note muzicale

Mă așez la pianul ușor dezacordat și ating lemnul vechi, plin de istorie și încă cu spațiu generos pentru depozitarea amintirilor. Buricele degetelor se întâlnesc cu clapele îngălbenite, pianul vibrează și întreaga încăpere este îmbrățișată, cu armonie, de un sunet care pătrunde în toți porii ei.

Încep cu cele trei exerciții pentru degetele amorțite și simt cum mușchii și tendoanele realizează că sunt scoase din letargie. Continui să cânt melodiile care mă trimit în copilărie și parcă mi se par mai grele decât piesele clasice ce fascinează urechea cunoscătorului. Asta poate pentru că vin la pachet cu o serie de emoții din trecut. Dar cânt.

Din „Mica Metodă de Pian” de Maria Cernovodeanu, ediția VII, aleg exercițiul 26 „Cățelușul”, apoi cântecelul meu preferat 26 „Ceata lui Pițigoi” după Nelu Ionescu, ale cărui versuri mă amuză și astăzi și închid volumul dedicat preșcolarilor și elevilor clasei I a școlilor de muzică după ce bifez și exercițiul 36 „Cuculeț cu pană sură”.

De curând mama a reînceput și ea orele de pian și printre primele melodii reînvățate este bineînțeles „Cântecul Gamei DO”, așa că interpretez și eu această melodie care îmi dă încă puține bătăi de cap la trecerile de la mâna stângă, cu toate că e o partitură foarte ușoară. E clar, mai trebuie antrenament, iar eu mă simt deja ca la proba de rezistență de la ora de sport.

Am descris începuturile mele muzicale și experiența mamei mele în volumul meu de debut „Jurnal de Amintiri”, mai precis în capitolul II intitulat, așa cum am ales să denumesc și prezentul articol, „Inima îmi bate pe note muzicale”, pentru că da, EKG-ul meu s-ar printa sub formă de portativ.

Mărturisesc că degetele mele se simt cel mai bine pe clape atunci când cântă melodia 51 din volumul semnat de Ferdinand Beyer, din care am învățat valoarea notelor și a pauzelor și semnele de alterație. Nu are nume, pentru mine rămâne doar 51 dar o știu pe dinafară și o pot cânta cu ochii închiși. Allegretto.

Mă relaxează pe deplin sunetele care vibrează la atingerea mea, la aceeași frecvență cu mine. Mintea se descătușează. Uneori nu se gândește la nimic, alteori își amintește momentul când aceeași partitură era cântată de o fetiță timidă, în fața publicului Casei de Cultură a Sindicatelor Mediaș. Parcă și acum retrăiesc momentul când în timpul reprezentanței mele a căzut un tablou care fusese agățat stângaci pe cortina roșie. Din public am auzit râsete. Dar eu n-am încetat să cânt. Nici nu aveam cum să o fac. Mâinile mele se mișcau fără voia mea, iar eu, cântând melodia mea preferată, pluteam parcă deasupra tuturor.

În repertoriu urmează „Schneeglockchen – Polka”, de L. Gobbaerts pe care o regăsesc în manualul „Ainderbadd” a lui Richard Krentzlin, la numărul 7. În timp ce cânt simt cum mă bine-dispun notele pe care le traduc și le cânt în minte ca să nu greșesc secvența „La Sol Mi Do”. Am învățat doar prima pagină din cele două. Nu știu de ce. Cert e că mi-am înnebunit vecinii cântând această primă parte a săltăreței polka. De fapt mint. Am primit din partea vecinilor mei permisiunea de a cânta la orice oră și încurajări să învăț tot mai multe melodii. Probabil s-au săturat să le audă tot pe aceleași.

Mai deschid volumul la melodia 18 „Donauwellen”, un vals de I. Ivanovici și cânt tot numai prima pagină. Nu înțeleg de ce dar nu simt nevoia să întorc fila și să descopăr jumătatea cealaltă a partiturii. Mai bine repet prima parte până reușesc să o cânt, cel puțin de trei ori, fără nicio greșeală. Și reușesc. Pentru că sunt ambițioasă. Poate într-o zi o să-mi îndrept ambiția și spre paginile încă necucerite.

Închid cartea, bucuroasă că mi-am efectuat exercițiile, dar de fapt realizez că tot ce am făcut este să ating nivelul la care am ajuns în urmă cu peste douăzeci de ani când, sub îndrumarea profesoarelor mele de pian, am îndrăznit să cred că sunt talentată. De fapt nu, nu sunt talentată. Talentul are o cu totul altă definiție. Nici de pasiune nu cred că e vorba. Dacă ar fi existat pasiune pentru pian, aș fi cântat acum precum pianista rusoaică pe care o admiră mama.

Pianul poartă un loc aparte în inima mea. Cânt din plăcere pentru că atunci când cântam din obligație simțeam că orga mea electronică cântărește mai mult decât un Baby Grand. Acum, că sunt mândra posesoare a unei pianine la care nici n-am îndrăznit să visez și care s-a lăsat adusă cu mare greutate până în livingul meu, simt că pianul este mai ușor decât o pană în bătaia vântului.

Am învățat „Fur Elise”, WoO 59, bagatela pentru pian compusă de Ludwig van Beethoven, ca să-i fac o surpriză mamei. Bineînțeles tot prima parte. Partitura e relativ ușoară dar până mi-am coordonat ambele mâini a fost nevoie de câteva ore de exercițiu. Acum cânt, molto grazioso, uitându-mă doar la clape și simt cum amețesc când îmi întorc capul de la stânga la dreapta și invers, încercând să cuprind cu privirea dansul degetelor mele. Ating clapele din instinct, fără să mai știu ce notă reprezintă. Mă las purtată de muzică și visez cu ochii deschiși. Am observat că dacă încerc să mă gândesc la secvențele de note care urmează greșesc. Așa că nu o fac. Cânt și mă las purtată de ritm, în speranța că celebrul compozitor nu se supără, de acolo de unde e, când aude că am ales să schimb un MI pentru că-mi sună mai bine în varianta mea.

În perioada asta am devorat tot ce a însemnat serial de calitate. Și, bineînțeles, acum stau și tânjesc după sezoanele următoare. Dar nu e mare tragedie pentru că așa mi-am făcut timp pentru pasiuni vechi și noi. Așa că nu e surprinzător faptul că din acest motiv acum învăț „Bella Ciao” în aranjamentul lui Maya Nujaim.

Cânt cu voce tare, deși nu știu italiană, „O partigiano, portami via/ O bella ciao, bella ciao, bella ciao, ciao, ciao/ O partigiano, portami via/ Che mi sento di morir” și mă întreb, în timp ce-mi aud vocea răsunând, oare cum se aude concertul meu în livingul vecinilor mei. Partitura are o singură pagină. În sfârșit ceva pe placul meu! Am ales dintre zecile de variante existente, aranjamentul unei tinere pianiste pe care am urmărit-o pe YouTube și pe care am rugat-o să-mi trimită al ei Piano Sheet. Mi l-a trimis cu încurajări și gânduri bune așa că în prezent lucrez la melodia care a devenit mai cunoscută grație serialului „La Casa de Papel”.

Concluzionez: inima îmi bate pe note muzicale. Am arătat acest lucru când am cântat în fața celor dragi, la pian și voce, o compoziție proprie. Am prezentat primul meu volum pe ritmul inimii mele și am permis atunci lumii întregi să-mi intre în suflet în pași de dans. Acum mă dezvălui din nou. Iubesc muzica, iubesc pianul.

Imaginea de referință este preluată de pe de pe site-ul www.pixabay.com.

Leave comment

Your email address will not be published. Required fields are marked with *.