Intime Gânduri

Cu toții ne aflăm în căutarea nemuririi, fie că o facem conștient, fie că nu ne dăm seama despre dorința pe care o purtăm înăuntrul nostru, dar pentru care luptăm continuu. În timp ce restul viețuitoarelor se perpetuează în viitor, oamenii caută să se perpetueze veșnic, iar acest țel este, fără doar și poate, modelatorul civilizației în care trăim.

„Dintre toate creaturile, noi am dezvoltat capacități cognitive cu totul deosebite, dintre care în special trei ne influențează viziunea asupra vieții și a morții: o conștiință de sine rafinată, capacitatea de a concepe un viitor nesfârșit și capacitatea de a ne imagina posibile scenarii amețitoare…Dar aceste trei capacități vin și cu un preț ridicat. Ele ne conduc direct la Paradoxul Morții – conștientizarea condiției noastre muritoare și a incapacității de a concepe inexistența noastră – și astfel, la teama de moarte”.

Tuturor ne este teamă de moarte, deși mai corect ar fi să spunem că ne este frică de suferința care cauzează moartea, pentru că moartea în sine este un fenomen pe care încă nu l-am simțit și nu știm dacă doare. Și de la această teamă la scenarii privind evitarea suferinței și la atingerea nemuririi este doar un pas.

Stephen Cave a identificat în cartea lui, intitulată sugestiv „Nemurirea”, patru căi pe care oamenii le urmează în dorința lor de a trăi veșnic și a examinat totodată care cale are o perspectivă reală de a ne duce pe tărâmul mult visat.

Trebuie să mărturisesc încă de la început că, deși sunt de acord cu mare parte dintre ideile expuse în volum, sunt, în aceeași măsură, în total dezacord cu cealaltă parte a conținutului cărții. Dar chiar acest lucru este fascinant și tocmai această situație dă naștere unei dezbateri. Într-o conversație cu Stephen probabil l-aș felicita pentru culegerea de informații și i-aș relata faptul că, în ciuda concluziilor la care a ajuns, în continuare sunt în căutarea nemuririi pe calea …

Calea rămânerii în viață

Cum ar fi să trăim veșnic tineri și sănătoși? Cum ar fi să avem tot timpul din lume pentru a face tot ce ne dorim? Din moment ce povestea cea mai dragă inimii mele este „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” scrisă de Petre Ispirescu, iar filmul meu preferat este „Death becomes her” apărut în anul 1992, este evident faptul că am contemplat această situație.

Însă, chiar dacă ne-am depăși limitările corpului și l-am convinge să împingă limita de vârstă spre veșnicie, cu tot regretul spun că lumea în care trăim astăzi nu este o lume în care mi-aș dori să trăiesc veșnic. Nu mă tem de plictisul care s-ar instala la un moment dat, pentru că fac față cu brio unei după-amiezi ploioase de duminică, însă, dacă cu toții am deveni peste noapte nemuritori, fără să schimbăm și alte aspecte alte existenței noastre, m-ar incomoda și mai tare suprapopularea și aș deveni și mai îngrijorată pentru planeta pe care am îngreuna-o profund.  

„Cei mai mulți dintre noi vor să trăiască veșnic, să fie eliberați de teama de moarte, dar, o astfel de dorință, de una singură, nu ne pregătește pentru consecința ei: să trăim veșnic”.

Calea învierii

Observând lumea naturală cum într-un anotimp moare pentru a se naște în altul, speranța învierii după moarte, susținută de cele trei mari religii monoteiste, de oamenii de știință care promovează criogenia și de cei care lucrează la downloadarea eului, este o credință împărtășită de mulți oameni, implicând atât elemente materiale cât și simbolice.

Promisiunea unui paradis tangibil, în care vom fi înviați cu corpurile noastre fizice reale se izbește de tot atâtea probleme ca învierea după criogenie sau ca nemurirea digitală, iar autorul tratează științific și biologic problema transformării și a duplicatului și prezintă drept profund defectuoasă concepția învierii prin reasamblare, făcând referire la monstrul creat de Victor Frankenstein, cu care n-aș prea vrea să mă asemăn.

„Strategia distinctă pe care o oferă învierea pentru depășirea Paradoxului Morții este și slăbiciunea ei”.

Calea sufletului

Dante Alighieri, considerând că sufletul, eliberat de încorsetările pământești, continuă să trăiască, a scris despre muza sa, compunând cea mai lungă descriere a vieții sufletului, ipoteză care a influențat puternic numeroase culturi.

„Ori de câte ori încercăm să ne imaginăm realitatea morții noastre, ne împiedicăm…Când mintea noastră întâmpină un obstacol în a-și imagina un anumit scenariu, el ni se pare mai greu de acceptat. Moartea noastră este doar un astfel de scenariu, deoarece implică sfârșitul conștiinței și nu putem simula în mod conștient cum este să nu fim conștienți”. „Calea sufletului reușește să ne flateze latura aspirațională prin promisiunea ei de transcendență”.

Esența mea reală este de natură spirituală, este acea parte din mine care poate funcționa independent de trupul viciat și mintea încețoșată. Sufletul, care călătorește fără granițe și care atinge dimensiuni diferite, aparține tărâmului neschimbător al divinului și este în consecință etern. Eu sunt nemuritoare.

Calea moștenirii

Moștenirea culturală, care implică afirmarea unicității, nu necesită supraviețuirea corpului fizic, așa cum moștenirea biologică, care implică dizolvarea într-un întreg, nu necesită supraviețuirea sufletului imaterial. Însă nici gloria veșnică și nici trăirea prin descendenți nu pot fi considerate nemurire adevărată, atâta timp cât individul de fapt nu supraviețuiește. A trăi în inimile altora sau a trăi prin intermediul altora, dă sentimentul unei simple nemuriri simbolice.

„Pentru vechii greci, aceasta era rețeta vieții veșnice: să se elibereze de cursul naturii, cu moartea și descompunerea ei și să-și facă loc pe tărâmul simbolic al culturii, care le putea supraviețui din generație în generație – și poate pentru totdeauna … Dar, chiar dacă acceptăm teoria extrem de controversată a sinelui ca pachet, există probleme cu încercarea de a supraviețui exclusiv pe tărâm simbolic”.

„Pentru a ți se permite să iei parte la eternitate, această pretenție la nemurirea biologică trebuie să se dovedească a fi mai mult decât o simplă metaforă. Una este să crezi că o parte din tine trăiește în copiii tăi și alta că această parte este suficientă pentru a-ți asigura supraviețuirea”.

Concluzii

„Toate cele patru căi fundamentale ale nemuririi sunt iluzii. Niciuna dintre ele nu ne va permite să trăim veșnic”. Autorul îndeamnă spre cunoaștere și acceptare, afirmând că „înțelepciunea înseamnă găsirea unei modalități de a accepta condiția muritoare și de a trăi cu ea”, iar „teama de moarte ar putea fi învinsă fără a recurge la iluziile vieții veșnice”, trăind prezentul și canalizând sentimente de apreciere a vieții și a acestei lumi.

Nu spun că propunerea lui Stephen nu este armonioasă, pentru că se încadrează în acel „Carpe diem” pe care cu toții trebuie să ni-l însușim, doar că nu sunt în totalitate de acord cu concluzia pe care o stabilește urmând cu strictețe doar dovezile științifice. Universul în care trăim conține, asemenea unei cepe, mai multe straturi, dimensiuni pe care încă știința nu le-a înțeles și acceptat, dar pe care le simțim în adâncul eului nostru. Iar străfundul ființei mele îmi șoptește să rămân în continuare în căutarea nemuririi pe calea sufletului.  

Toate citatele din articol provin din volumul „Nemurirea” semnat de Stephen Cave, iar imaginea de referință este preluată de pe site-ul www.pixabay.com.