Intime Gânduri

Despre regrete se spune că sunt niște comparații nedrepte pe care le ridicăm noi – cei din prezent, raportându-ne la noi – cei din trecut, cu toate că eul nostru de acum diferă față de cel de acum ceva timp.

Nu am prea multe regrete. Poate unele vorbe aruncate fără cugetare sau din contră, unele nespuse, poate unele fapte comise sau unele experiențe netrăite la timp. Dintre toate lucrurile pe care le-aș schimba dacă aș putea, două sunt regretele care îmi macină gândurile. Regret că n-am încărcat mai des cartela prietenului care rămânea lunar fără minute, pentru că acum aș da orice ca să-l mai aud măcar o dată vorbind și regret că l-am ucis pe Richard.

Desigur, anii ce au trecut și experiența acumulată mă fac să privesc acum lucrurile dintr-o perspectivă mai amplă și tocmai această nouă perspectivă îmi influențează decizia pe care gândul mă îndeamnă să o regret. Deciziile de atunci le-am luat sub impulsul momentului, grăbită de o minte și un suflet în evoluție, ghidată pe baza valorilor pe care le aveam în acea clipă. Acum aș acționa diferit decât am făcut-o în trecut, dar a gândi că aș fi putut acționa atunci cum aș face-o astăzi e o iluzie care mă deranjează.

Experiențele pe care le-am avut mi-au schimbat ierarhia valorilor, perspectiva asupra lumii și a deciziilor luate cândva. Dar aceste schimbări dinăuntrul meu, dacă le permit, se revarsă asupra experiențelor trecute, observă că valorile din prezent sunt net superioare celor din trecut și concluzionează că deciziile luate la un anumit moment dat nu au fost cele corecte. Un asemenea mod de gândire este total greșit spun specialiștii care vorbesc despre regrete, căci se poate ca tocmai decizia regretată să fi fost cea care a determinat restructurarea valorilor din prezent cu ajutorul cărora meditez asupra trecutului.

Așa că să cântăm împreună cu Édith Piaf „Non, rien de rien/Non, je ne regrette rien/Ni le bien, qu’on m’a fait/Ni le mal, tout ça m’est bien égal” și să ne tatuăm în minte și în suflet expresia „Carpe diem”! Și totuși … ușor de zis, greu de făcut. Unele regrete rămân regrete.

Richard

Totul era albastru. Un albastru de care m-am despărțit în clipa când am decis să dezlipesc tapetul de pe pereți și să transform sanctuarul meu, decorat cu păianjeni din plastic, într-o cameră de oameni mari. Un albastru de care acum mi-e dor și la care m-aș întoarce, așa cum s-a întors acasă cel care a călcat în Valea Plângerii.

Mi-am petrecut mult timp analizând animalele care se înfățișau, ca într-o operă abstractă, pe abajurul lămpii cu trei brațe și pe cele descrise de crăpăturile tencuielii tavanului. Dar „ce caut eu acolo, pe tavan, fără să mă țin de nimic?”, mă întreb acum, așa cum o făcea un prieten, într-o povestire scrisă prin anii 90, într-un caiet dictando azi îngălbenit. Acele momente în care visam cu ochii deschiși nu le regret. 

A fost o perioadă în care trăiam cu capul în nori, o perioadă în care Luna îmi era, la propriu și la figurat, o prietenă apropiată. Pe atunci nu mă simțeam captivă între patru pereți, căci tocmai între acei pereți se descria întregul meu univers, iar gratiile cu care azi mă îngrădește imaginar teama pe atunci erau o multitudine de cabluri desenate pe cer, linii care mă îndemnau să fac echilibristică la înălțime.

În acea lume trăiam eu și Richard. Eu l-am botezat așa, alții îi spuneau altfel. A fost, pentru fiecare persoană care a călcat în camera albastră, un prieten cald și fidel. L-am ucis! Nu e nevoie să se deschidă dosar penal pentru omor căci recunosc crima ce nu poate face obiectul nici măcar unui roman polițist. L-am ucis când m-am desprins de universul meu, l-am dezmembrat cărămidă cu cărămidă și l-am înlocuit fără să mă gândesc la consecințe. După un timp am regretat fapta nesăbuită. Am ucis stâlpul de rezistență al camerei albastre, am ucis simbolul universului meu de atunci.

Despre regrete: regretele prind orice formă și culoare. Regretul meu se numește Richard, iar culoarea este albastru.

Imaginea de referință este preluată de pe de pe site-ul www.pixabay.com.